Plen
Ședința Senatului din 28 iunie 2004
Sumarul ședinței
Stenograma completă
publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a nr.98/06-07-2004

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002 2001
2000 1999 1998
1997 1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2020-prezent
2016-2020
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002

Transmisii video

format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
20-10-2021 (comună)
09-06-2021 (comună)
11-05-2021
Arhiva video:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 2004 > 28-06-2004 Versiunea pentru printare

Ședința Senatului din 28 iunie 2004

  1. Declarații politice rostite de senatorii:

 

Ședința a început la ora 15,15.

Lucrările au fost conduse de domnul Doru Ioan Tărăcilă, vicepreședinte al Senatului, asistat de domnii Antonie Iorgovan și Mihai Ungheanu, secretari ai Senatului.

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Doamnelor și domnilor senatori,

Vă rog să-mi permiteți să declar deschisă ședința Senatului de astăzi, 28 iunie 2004, și, conform uzanțelor Senatului, să începem cu declarații politice, urmând ca după aceea să stabilim celelalte probleme ce vor fi luate în dezbatere astăzi.

 
 

Domnul Corneliu Vadim Tudor (din sală):

Dar ordinea de zi?

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

O aprobăm după aceea, pentru că nu sunt veniți toți colegii, din toate grupurile parlamentare.

Din partea Grupului P.S.D. s-au înscris la declarații politice domnii senatori Antonie Iorgovan, Ioan Pop de Popa și Adrian Păunescu; Grupul P.R.M., Ioan Aurel Rus; Grupul P.N.L., Radu F. Alexandru, și U.D.M.R., domnul senator Kereskényi.

 
Antonie Iorgovan

Invit la tribuna Senatului pe domnul senator Antonie Iorgovan.

Aveți cuvântul, domnule senator!

 

Domnul Antonie Iorgovan:

Domnule președinte,

Onorat Senat,

Este pentru prima dată, de când am cinstea să fiu senator în acest mandat în Parlamentul României, când îndrăznesc să fac o declarație politică.

Declarația mea politică se cheamă "Dreptul la apărare".

La sfârșitul săptămânii trecute, dintre atâtea evenimente, două au avut o semnificație mai aparte pentru juriști, în general, pentru avocați, în special, anume Ziua avocaturii și bicentenarul Codului civil francez.

O fericită coincidență a făcut ca Ziua avocaturii să fie sărbătorită pe fondul publicării în Monitorul Oficial al României nr. 559 din 23 iunie 2004 a Legii nr. 255/2004 pentru modificarea și completarea Legii avocaturii, lege prin care se oferă un cadru juridic european pentru realizarea dreptului la apărare a cetățeanului român.

De când există drept și stat, există și dreptul statului de a sancționa pe cetățean, drept care s-a manifestat în fel și chip, mai ales atunci când statul se reducea la voința unei persoane sau a unui grup de persoane. Ca o expresie, însă, a naturii umane, încet, încet, s-a impus și dreptul omului de a se apăra în fața statului care îl acuza și îl condamna fie direct, prin autoritățile sale, fie prin structuri pe care le legifera, chiar ale particularilor, cunoscută fiind în istorie "închisoarea datornicilor".

Se poate spune, și nu neapărat într-o notă metaforică, că istoria omenirii, a civilizației, a statului, a regimurilor politice este istoria luptei, pe diverse planuri, între tendința suveranilor sau a purtătorilor de putere, de a se face judecăți cât mai rapide și de a se tăia cât mai multe capete, pe de o parte, și tendința naturală a osândiților de a li se mai da o șansă în demonstrarea nevinovăției, pe de altă parte. De altfel, nota fundamentală a constituțiilor moderne o reprezintă filozofia raporturilor dintre autoritate și libertate, raport care are drept vârf de lance tocmai relația dintre dreptul statului de a condamna și dreptul cetățeanului de a se apăra.

Statul este un colos și cetățeanul un pigmeu, statul zdrobește, când doresc funcționarii săi, pe cetățean, ipoteză în care dreptul la apărare există doar ca o autolimitare a dreptului la condamnare?! Este aici nu numai o întrebare, este o filozofie și pe această filozofie în istorie s-au clădit regimuri politice și juridice, regimuri care nu au ocolit nici România, fie și numai în a doua jumătate a secolului trecut.

Constituția României în vigoare, care a urmărit să îmbrace în haină juridică idealurile Revoluției din decembrie și care este redactată în baza tradițiilor democratice românești și pe baza experienței occidentale, consacră, pretindem noi, o altă filozofie: statul nu este stăpânul cetățeanului, statul este slujitorul cetățeanului; statul nu există pentru ca cetățeanul să fie zdrobit, el există pentru ca cetățeanul să fie apărat.

Unul dintre membrii Comisiei de redactare a proiectului de Constituție, comisie pe care am avut cinstea să o conduc, regretatul cărturar și om politic liberal Dan Amadeus Lăzărescu, spunea mereu în dezbaterile noastre să avem grijă "ca statul să nu se transforme într-o fiară". Eu pretind că în Constituție s-a avut grijă de acest efect.

Se prea poate ca și specialiștii dreptului să treacă cu rapiditate peste art. 1 al Constituției, unde, în alin. 3, este răspunsul României la provocarea istoriei cu privire la relația dintre autoritate și libertate. De vreme ce acolo se spune că în România, ca stat de drept și democratic, printre primele valori supreme și garantate sunt demnitatea omului, drepturile și libertățile sale, și nu dreptul de sancționare, se spune esențialul despre filozofia Constituției, implicit a statului, inclusiv a justiției.

În acest spirit, art. 24 din Constituție se rezumă să proclame: "Dreptul la apărare este garantat." Tocmai pentru garantarea cât mai eficientă a dreptului la apărare al cetățeanului s-a adoptat, în 1995, Legea avocaturii, prin care avocații, din funcționari sau cvasifuncționari în sistemul Ministerului Justiției, au fost constituiți într-un corp de liber profesioniști, cu organizație și statut propriu, lege care, recent, a fost adusă la parametrii europeni.

În pofida, însă, acestor principii constituționale, în pofida tradițiilor noastre și a realităților din lumea occidentală, avocații, la noi, mai continuă să fie priviți ca un fel de rău necesar, mai continuă să fie asociați, nu de puține ori, cu infractorii, în timp ce procurorii care întocmesc dosare penale apar drept apostoli ai dreptății.

Aceștia din urmă ar face mult bine, se spune, nu de multe ori, ar scăpa societatea românească de aproape toate relele, dar îi cam încurcă avocații.

Parcă unii dintre acești reprezentanți ai Ministerului Public regretă vremea canalului, a deportărilor forțate în Bărăgan, a condamnărilor fără dosar, a arestărilor fără motive, a bătăilor sălbatice din beciurile "gărzilor pretoriene" ale timpului, când nu îi mai încurcau avocații, și aceasta pentru simplul motiv că avocații au fost printre primii duși la canal sau aruncați în închisori, pe cele mai absurde motive, unde mulți și-au găsit sfârșitul, în frunte cu genialul Istrate Micescu.

La această stare de depreciere a avocaturii, implicit de minimalizare a dreptului la apărare, a contribuit din plin și practica creată în România de organele de urmărire penală, de mediatizare a cazurilor, dându-se verdicte sigure, ca și când opinia unui polițist sau procuror reprezintă o soluție definitivă și irevocabilă. La noi nu se poate vorbi despre prezumția de nevinovăție, la noi nu se poate vorbi despre drept la apărare.

Un om, o dată ce a fost arestat și mediatizat cum se cuvine, este ca și condamnat. Condamnarea propriu-zisă este doar o chestiune de timp. Cu cât mediatizarea este mai puternică, cu atât sunt mai puternice argumentele procurorului în susținerea condamnării. Aproape că nu mai are nevoie de nici o probă pentru condamnare.

Lucrează în acest sens psihoza colectivă, obsesiile noastre, lipsa noastră de experiență democratică și de cultură juridică.

Când un avocat reușește, totuși, să demonstreze, în final, împotriva conturării vinovăției în opinia publică și chiar în pofida condamnării la instanța de fond și poate chiar în apel, că nu există vinovăție, că nu sunt probe și că cel în cauză este achitat, atunci să nu ne mire că avocatul în cauză este catalogat drept "tatăl hoților", iar dacă un asemenea avocat este și parlamentar, succesul de casă este garantat.

Recent, o declarație de presă a P.N.A.-ului scoate în evidență supărarea instituției pentru faptul că niște avocați au avut neobrăzarea să refuze de a pune concluzii, deoarece, din lipsă de timp sau din neștiință, instanța le cerea să pună concluzii cu încălcarea unor evidente reguli de procedură penală. Aflăm din acest comunicat, dar mai ales din comentariile presei la comunicat, cu referiri și la persoane, că un avocat a îndrăznit să ridice - auziți! - excepția de neconstituționalitate cu privire la o ordonanță de urgență privind constituirea P.N.A.-ului. Un adevărat sacrilegiu! Trebuie să înțelegem că legislația privind P.N.A.-ul este un fel de tabu.

Ca și cum această îndrăzneală nu ar fi fost suficientă, același avocat a mai avut și neobrăzarea de a declara recurs împotriva încheierii instanței prin care excepția de neconstituționalitate a fost considerată inadmisibilă, recurs care, de altfel, este prevăzut de art. 23 din Legea Curții Constituționale.

Cum instanța respectivă refuzase să sesizeze instanța ierarhic superioară care trebuia să judece recursul, avocatul în cauză, la rândul său, a refuzat să pună concluzii pe fondul cererii. Legea spune că, dacă o încheiere se atacă cu recurs, atunci trebuie judecat recursul și apoi se revine la judecarea fondului. Deci avocatul a procedat corect.

Supărarea P.N.A. este cu atât mai mare cu cât o asemenea neobrăzare au avut-o și avocații din oficiu. În art. 171 alin. 5 din Codul de procedură penală se spune fără echivoc că, în ipoteza în care se numește avocat din oficiu, când asistența juridică este obligatorie și este vorba de judecarea unei cereri privind arestarea preventivă, avocatul din oficiu are dreptul de a cere termen pentru pregătirea apărării, iar acest termen nu poate fi mai mic de 24 ore. Repet, nu poate fi mai mic de 24 ore. S-a întâmplat, în sfârșit, ca un avocat numit din oficiu să ceară acest termen. Instanța i-a acordat numai două ore, ceea ce l-a determinat pe avocat, fără ezitare, să recuze o asemenea instanță.

Unde este, domnule procuror general, abuzul avocaților? Da, abuz există, dar el este al procurorului de ședință și al instanței.

Ca asemenea cazuri să nu se mai repete, Parchetul în discuție cere să se înființeze un corp de avocați din oficiu, probabil, puși, la fel ca și brigada de poliție, la dispoziția procurorului general al acestui Parchet.

Spunem noi că este un efort prea mare. Ar însemna să modificăm Legea avocaturii recent modificată și nu mai este timp, pentru că urmează vacanța parlamentară, dar noi sugerăm să se achiziționeze câteva duzini de manechine. Când este nevoie, se introduce un manechin în sala de judecată și, pentru a înlătura orice dubiu, să i se pună un ecuson cu o inscripție vizibilă: AVOCAT DIN OFICIU. În acest fel, România se va integra în Europa după Mato Grosso, cu certitudine.

Una dintre cele mai penibile scene din istoria Revoluției române din Decembrie 1989 este scena cu pledoariile avocaților în procesul soților Ceaușescu. Au fost mult mai inchizitori decât procurorul, și aceasta, spunem noi, pentru că avocatura, atunci, era o structură dintr-un minister, supusă comenzilor administrative și politice.

Nefericitul Împărat Roșu al românilor a fost deranjat de avocați, a avut multă grijă, în toată domnia sa, să îi reducă cât mai mult la tăcere, să îi asimileze funcționarilor, să îi urmărească neîncetat prin gărzile pretoriene ale regimului, pentru a înfunda cu ei pușcăriile.

A avut parte de o apărare în consecință.

Să convenim că o asemenea situație este de ordinul trecutului și că a sosit momentul intrării în normalitate.

Dacă apreciem că este normal ca Parchetul să informeze opinia publică despre cazurile sale, atunci trebuie să apreciem că la fel de normal este ca massmedia să publice comunicatele Parchetului alături de punctul de vedere al Cabinetului sau al Societății Civile de Avocați care apără pe cel în cauză, respectiv al Baroului sau Uniunii Barourilor, când acuzele Parchetului vizează funcționarea structurilor de conducere ale Corpului avocaților.

Opriți prigoana împotriva avocaților, domnilor procurori.

Ei sunt necesari justiției, la fel ca și dumneavoastră.

Altfel, ajungem de unde am plecat în decembrie 1989.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumesc, domnule senator.

 
Ioan Aurel Rus

Invit la tribună reprezentantul Grupului parlamentar al Partidului România Mare, domnul senator Ioan Aurel Rus.

Aveți cuvântul, domnule senator!

 

Domnul Ioan Aurel Rus:

Mulțumesc, domnule președinte.

Doamnelor și domnilor colegi,

Concesionarea către o companie străină a zăcămintelor aurifere din Munții Apuseni și proiectul de exploatare minieră preconizat în zona localității Roșia Montană amenință cu distrugerea vestigiilor arheologice unice din patrimoniul cultural național și mondial, precum și cu distrugerea localităților, cimitirelor și bisericilor.

Aceste vestigii includ atât cunoscutele lucrări miniere din perioada romană, cât și recent descoperitele exploatări dacice. Alături de cetățile dacice din Munții Orăștiei, declarate deja monumente sub patronajul UNESCO, minele de aur dacice din masivul Cârnic, de la Roșia Montană, trebuie protejate de furia distructivă a unor contemporani și incluse de îndată pe lista monumentelor istorice și a UNESCO. În acest fel, statul român nu ar face decât să răspundă îngrijorării manifestate de acest organism internațional preocupat de soarta patrimoniului arheologic de la Roșia Montană, concretizată prin rezoluțiile adoptate de Consiliul Internațional al Monumentelor și Siturilor (ICOMOS) în cadrul adunărilor sale generale din 5 decembrie 2002 și 29-31 octombrie 2003.

Constatăm cu profundă îngrijorare că în pofida acestor rezoluții și a demersurilor întreprinse direct de secretarul general al UNESCO pe lângă Guvernul român, în februarie 2003, a protestelor formulate de Academia Română, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar și de peste o mie de instituții și specialiști din întreaga lume, în vara anului 2003 s-a demarat, totuși, exploatarea în carieră a masivului Cârnic, fără a exista toate avizele legale, dovedindu-se și astfel că România, prin atitudinea guvernanților ei, nu este un stat de drept, democratic.

Ceea ce este deosebit de grav este poziția Ministerului Culturii și Cultelor care a eliberat ulterior declanșării lucrărilor de excavație certificatul de descărcare de sarcină arheologică pentru acest masiv, în loc să dispună, cum ar fi fost normal într-un stat responsabil și conștient de necesitatea păstrării și protejării vestigiilor miniere antice, cu valoare de unicat la nivel mondial, care fuseseră recent identificate și care constituie ele însele o adevărată comoară, putând fi puse în valoare și exploatate turistic sute și mii de ani, de acum în viitor, cu infinit mai mici consecințe nefaste pentru mediu și cu o infinit mai mare rentabilitate economică.

Având în vedere toate aceste încălcări flagrante ale normelor legale, interne și internaționale, dar și pe cele ale bunului-simț, ne exprimăm protestul față de complicitatea manifestată de autoritățile statului român, care se fac astfel complice la distrugerea unor vestigii arheologice de valoare mondială, mărturii unice ale tehnicii miniere dacice, continuate apoi și în perioada ocupației romane.

Solicităm Guvernului României să ia imediat toate măsurile ce se impun pentru stoparea grabnică a oricăror lucrări în zona masivului Cârnic, de la Roșia Montană, și conservarea patrimoniului arheologic atât din această zonă, cât și din alte zone în care se manifestă aceeași frenezie distrugătoare a vestigiilor istorice ce dovedesc vechimea, civilizația și cunoștințele avansate ale strămoșilor noștri daci pe acest areal ce poartă acum numele sfânt de România.

Totodată, solicităm intervenția grabnică a reprezentanților Ministerului Public, obligați prin Constituție și lege să intervină, să cerceteze și să-i transmită în judecată pe toți cei ce se fac vinovați de acest sacrilegiu.

Așteptăm, de asemenea, demisia de onoare a ministrului Răzvan Theodorescu.

Mulțumesc. (Aplauze.)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumesc, domnule senator.

 
Radu Alexandru Feldman

Invit la tribună reprezentantul Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, domnul senator Radu F. Alexandru.

Aveți cuvântul, domnule senator!

 

Domnul Radu Alexandru Feldman:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Stimați colegi,

Dintre numeroasele observații ce se rețin într-o analiză exhaustivă a recentelor alegeri locale, trei mi se par că merită o atenție deosebită prin consecințele ce le impun.

Prima ține de încheierea epocii pe care analiștii au numit-o, pe bună dreptate, Ion Iliescu. Afirmația nu are nici o conotație partinică și cu atât mai puțin una polemică. Istoria îi va conferi lui Ion Iliescu rolul pe care-l merită, dar astăzi, pentru foarte mulți dintre cetățenii României, omul politic Ion Iliescu s-a dovedit că ține deja de un timp revolut. Felul în care președintele Iliescu s-a implicat în campania electorală a partidului de guvernământ a declanșat protestele atât ale tuturor partidelor din opoziție, cât și ale numeroaselor organizații din rândurile societății civile. Dintr-o funcție care-i conferea înaltul titlu de președinte al tuturor românilor, el a încălcat în repetate rânduri prerogativele constituționale și a acționat ca un declarat agent electoral al P.S.D, afișându-se în toată țara alături de candidații acestui partid. Banii, logistica, promisiunile și amenințările mai mult sau mai puțin voalate folosite din plin de organizațiile P.S.D. din teritoriu se imagina că vor avea o pondere cu totul minoră față de sprijinul declarat al celui care cândva reușise să convingă aproape o țară întreagă că, într-adevăr, "când Iliescu apare, soarele răsare".

Astăzi, Iliescu a apărut cu vârf și îndesat, dar oamenii au fost mult mai încrezători în ștampila "garantat" aplicată de Băsescu în București pe numele candidaților alianței P.N.L.-P.D. sau, în țară, în programele cu care candidații opoziției i-au înfruntat pe reprezentanții P.S.D.

Orice analiză obiectivă a rezultatelor partidului de guvernământ cred că nu poate să treacă peste aportul mult sub așteptări al celui care până acum era privit ca fiind eterna soluție salvatoare a partidului. Lucrurile sunt cu atât mai grave în perspectiva alegerilor parlamentare și mai ales prezidențiale, când, e limpede, Ion Iliescu nu mai poate acoperi cu rezultate notabile rolul de locomotivă a partidului în rândul căruia urmează să se întoarcă. Vă mărturisesc că, știind foarte bine care este cartea de vizită a experților electorali străini angajați de partidul de guvernământ, nutream, totuși, convingerea, că atuul cel mai puternic al candidatului P.S.D. la președinția țării avea să fie imaginea lui la braț cu Ion Iliescu. Astăzi e limpede că o astfel de imagine nu numai că nu-l va mai propulsa pe viitorul candidat în opțiunile de vot ale electoratului, dar va acționa ca un handicap greu de depășit.

Cea de a doua observație care mi se pare importantă de reținut este incapacitatea P.S.D. de a gestiona corect un eșec. De la autofelicitările lansate public, într-un moment în care din toată țara veneau vești despre înfrângerea candidaților P.S.D., la lanțul de demisii depuse, reclamate, promise, așteptate, de la cifrele unei victorii în care nu credeau nici măcar cei care le rosteau la acuzele aruncate orbește în dreapta și în stânga, în interiorul unui partid în care nimeni nu se dovedește în stare să pună degetul pe rană și să spună adevărul, toate ne fac să fim martorii reacțiilor haotice ale unui partid intrat în panică, inapt să privească realitatea în față, la fel de inapt cum s-a dovedit din ziua în care a venit la guvernare.

Dușul de gheață pe care-l invocă astăzi președintele executiv al P.S.D. ar fi putut fi de mult anticipat, dacă liderii partidului de guvernământ și-ar fi onorat sloganul cu care au câștigat alegerile: "Aproape de popor!", și nu s-ar fi lăsat îmbătați de aromele otrăvitoare ale unor așazise institute de sondare a opiniei publice, care în loc să-și fi făcut onest datoria nu au făcut decât să încerce să manipuleze electoratul și nu au funcționat decât ca rampe de lansare pentru oameni al căror unic, efemer vis a fost un loc la masa puterii.

În sfârșit, cea de-a treia observație ține de ceea ce poate fi numit "sindromul Sechelariu" și care cuprinde în interiorul lui, ca într-o tradițională păpușă rusească, toate încercările de a cosmetiza mizeria vieții cea de toate zilele și de a mitui electoratul prin acțiuni care s-au numit fie "Cornul și laptele", fie "economate", fie "Berea și cârnatul", fie pachetul de promisiuni cu care, după turul întâi al alegerilor, premierul Năstase a avut proasta inspirație să rimeze atât de impardonabil cu darurile de tristă amintire pe care Ceaușescu, în decembrie 1989, era dispus să le azvârle mulțimii dezlănțuite.

Ceea ce s-a petrecut la Bacău, în noaptea în care s-a anunțat detronarea lui Dumitru Sechelariu din jilțul de primar al orașului, fiesta care s-a declanșat pe străzi, strigătele de huo cu care mii de oameni, după ce au așteptat ore în șir în stradă, au salutat ieșirea din primărie a celui care, până cu o zi mai devreme, se considera stăpânul de neclintit al urbei, furia cu care oamenii s-au îndreptat spre stadionul orașului pentru a smulge de pe fațada lui numele celui care i-a umilit de atâtea ori prin pomenile aruncate în față, scorul zdrobitor cu care unul dintre liderii de marcă ai P.S.D. a fost înfrânt de un cvasinecunoscut, toate sunt semnele clare, la Bacău și în întreaga țară, ale unui timp ce nu mai poate fi răstălmăcit și care ne spune clar: România s-a trezit!

Stimați colegi,

Cum bine se știe, localele nu sunt decât o repetiție generală, în perspectivă, a parlamentarelor și a prezidențialelor. Niciodată în 14 ani de zile o campanie electorală nu a fost mai murdară decât cea încheiată în urmă cu puține zile. Performanțele organizațiilor partidului de guvernământ în acest sens par greu de egalat. Nu e greu de imaginat că în toamnă, ca urmare a unei mobilizări exemplare, vor reuși să le depășească. Dar nu mai e loc pentru nici o îndoială că timpul P.S.D. a expirat și că prin votul lui electoratul va plasa definitiv România pe calea unei democrații autentice, a normalității.

Vă mulțumesc pentru atenție. (Aplauze.)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Mulțumesc.

 
Alexandru Kereskényi

Invit la tribună reprezentantul Grupului parlamentar U.D.M.R., domnul senator Kereskényi Alexandru.

Aveți cuvântul, domnule senator!

 

Domnul Kereskényi Alexandru:

Mulțumesc.

Domnule președinte,

Onorat Senat,

Ce așteaptă și ce vor oamenii de la consiliile și primăriile locale după alegeri? În județul Satu-Mare, în cursul săptămânii trecute, au fost făcute de mass-media tot felul de anchete, iar concluziile lor proiectează cam același orizont de așteptare. Oamenii vor înainte de toate soluții imediate și concrete: repararea drumurilor și trotuarelor, mai multe spații verzi în orașe, asigurarea curățeniei și ordinii în cele mai diferite localități, soluționarea rapidă a problemelor lor litigioase la instanțe, rezolvarea problemelor privind încălzirea pe timp de iarnă a școlilor, a locuințelor și așa mai departe. Însă, în primul și în primul rând, ei vor, precum apare mereu în presă cu litere îngroșate, citez: "să lase să vină investitorii străini și să creeze mai multe locuri de muncă bine plătite".

Bunul nostru cetățean realizează, deci, foarte bine faptul că succesul procesului integrării noastre în Uniunea Europeană depinde într-o măsură decisivă de capacitatea de organizare a administrației locale, capacitate care, din păcate, n-a fost confirmată din plin în ultimii ani. Realiști fiind ei în evaluarea potențialului puterii locale, se pare că nutresc, totuși, niște speranțe privind generozitatea factorului extern. Astfel, sumbrul peisaj postelectoral este luminat de iluzii, de altfel, foarte omenești. Nu trebuie să fii specialist în științe politice ca să-ți dai seama că iluzia respectivă poate fi considerată, oarecum, reversul unor deziluzii, și anume al acelora acumulate în timpul pierdut al desăvârșirii reformelor majore atât de râvnite de către oamenii de bine, de bună-credință, de acei cetățeni care n-au încetat să creadă în schimbarea la față a României.

Doamnelor și domnilor senatori,

Alegerile au trecut, iar noi avem deja o sarcină foarte urgentă, și anume: să facem credibil, să implementăm și în realitatea cotidiană acea imagine afișată pe posterele electorale, care au dominat peisajul rural și citadin cu doar săptămâni în urmă. Să facem câte ceva pentru ca rezervele inevitabile față de sfera politicului să dispară mai repede decât vor fi înlăturate portretele candidaților zâmbind pe toate gardurile!

Vă mulțumesc pentru atenție.

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Mulțumesc, domnule senator.

 
Ioan Pop de Popa

Invit la tribună pe domnul senator Ioan Pop de Popa, Grupul parlamentar P.S.D.

 

Domnul Ioan Pop de Popa:

Întrucât pe ordinea de zi de astăzi, la punctul 13, figurează Legea privind statutul de autonomie a Ținutului Secuiesc, îmi permit să fac câteva considerațiuni pe marginea acestui proiect.

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori,

După o matură chibzuință, la vârsta sintezelor vieții, îmi permit să supun atenției dumneavoastră, în nume personal, subliniez acest lucru, un subiect fierbinte la care asistăm cu toții din decembrie anul trecut, și anume crearea Consiliului Național al Maghiarilor din Ardeal "Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács", fundamental greșit tradus în presa românească Consiliul Național al Maghiarilor din Transilvania. (Rumoare, discuții.)

Nu este același lucru, întrucât în noțiunea de Ardeal, respectiv Erdélyi, care este cuprinsă în titulatura consiliului, intră Banatul, Crișana, Maramureșul și Transilvania.

De asemenea, mă voi referi la înființarea Ținutului Secuiesc și declararea autonomiei lui pe principii etnice, prin prisma opiniei celor vizați, adică a noastră, a ardelenilor și a veteranilor de război care am luptat pentru eliberarea Ardealului și întregirea României.

Faptele vă sunt bine cunoscute. La 13 decembrie 2003, în Cluj-Napoca, peste 300 de delegați întruniți din diferite părți ale Transilvaniei hotărau constituirea acestui consiliu. Apoi, în picioare, cu mâna pe inimă și în fața drapelului Ungariei, scenă văzută de mine la Duna TV, au rostit în cor un jurământ prin care s-au angajat să lupte pentru autonomia teritorială a ținuturilor transilvane, locuite în majoritate de etnici maghiari, în județele Harghita și Covasna, și au intonat imnul Ungariei. Curios!

Între participanți s-au aflat și câțiva colegi de-ai noștri de Parlament care, în această calitate, la început de mandat juraseră credință României... (Rumoare, discuții.)

Domnilor...

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă adresez rugămintea, stimați colegi, să faceți liniște în sală. (Discuții.)

 
 

Domnul Ioan Pop de Popa:

V-aș ruga... Nu discutăm despre fotbal, ci discutăm alte lucruri foarte serioase care interesează națiunea noastră. Încetați cu conversațiile din bancă!

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă rog, domnule senator.

 
 

Domnul Ioan Pop de Popa:

Întrucât între jurământul de la București și cel de la Cluj-Napoca este o poziție ireductibilă de conținut, semnificație și scopuri, mă simt îndreptățit să-i întreb pe acești colegi participanți la această manifestare: "Domnilor, când ați fost sperjuri, atunci sau acum?"

Precizez că pun această întrebare pentru că atitudinea lor nu este doar o problemă a propriei conștiințe, ci și problema noastră, a celor care împreună constituim organul legislativ suprem al României.

În interesul respectării onoarei, ar fi normal ca senatorii participanți la acel jurământ privind autonomia Ținutului Secuiesc să se desolidarizeze de el, individual, public, în plenul Senatului și să demonstreze astfel că nu sunt în slujba altor interese.

Din experiența personală trăită, dar și din urmărirea evenimentelor știu că în Ungaria și în afara ei au existat și există cercuri influente care nu s-au împăcat niciodată cu Trianonul. Afirmațiile lui Tökés privind această problemă, sună astfel: "Ne-am săturat definitiv de Trianon. Ungaria trebuie să termine o dată și pentru totdeauna cu politica de vecinătate ce poartă semnătura lui Kádár și a lui Gross.", făcându-se, sigur, referire la România. "U.D.M.R. trebuie să termine cu politica defetistă de tip neptunian. Anularea Trianonului..." - fiți atenți, domnilor! - "...este o cerință națională, politică, ce nu mai poate suferi nici o amânare. Desigur, rezolvarea ideală ar reprezenta-o modificarea granițelor. Dacă acest lucru nu este la îndemână dispunem de două căi care, însumate, ar reprezenta același lucru:

1. Autodeterminarea părților de națiune rămase în afara granițelor trianonice...", adică Ardealul, fenomen ce se desfășoară acum sub ochii noștri. Dovada? Proiectul de lege privind înființarea Ținutului Secuiesc și declararea autonomiei sale pe criterii etnice, astăzi pus pe ordinea de zi și care are ca autori și parlamentari.

"2. Unificarea transfrontalieră a națiunii maghiare, text cuprins și în programul U.D.M.R., și în declarația Forumului Maghiarilor din 5 iulie 1996."

Acest al doilea punct de vedere este deja înfăptuit.

400.000 de maghiari din România, cifră cu tendință de creștere cu ajutorul U.D.M.R.-ului, au primit legitimație de maghiar. Aceștia, în context, cu capital străin, cumpără în veselie bunuri, terenuri, păduri, stațiuni balneare, asupra cărora se vor emite ulterior pretenții, ca și Kis Otthon, patria mică, față de Nagy Otthon, patria mare.

Cu toate acestea, conducerea noastră, doritoare posibil de liniște, în mod inexplicabil, înainte de intrarea în NATO și Uniunea Europeană, a luat măsuri neconvingătoare din care noi am pierdut în repetate rânduri față de niște extremiști care atentează la siguranța noastră națională. Ostentativ și netulburați își văd în continuare de aplicarea planului lor diabolic, lezându-ne interesul național.

Conducerea U.D.M.R. minimizează aceste fapte. Ba mai mult, acuză conducerea statului că a greșit când a pus problema în discuția Consiliului Suprem de Apărare a Țării. De fapt și de drept, noi, românii, ar trebui să nu fim de acord cu Trianonul, nu dânșii, pentru că doi ani înainte de Trianon hotarul nostru era la Tisa și Trianonul l-a adus în poziția actuală. Dar noi, fiind un popor civilizat și disciplinat, am acceptat și acest lucru, dar nu uităm că în zona cedată au rămas circa 250.000 de români despre care azi nu se știe nimic, fiind deznaționalizați prin metode bine cunoscute, fapte descrise de mine pe larg în romanul meu "Întoarcere în timp, 1940-2003".

Și pentru că purtătorii revizionismului maghiar nu au fost vreodată în stare să-și atingă singuri scopurile, au căutat mereu patroni puternici. Au urmat o mulțime de acțiuni de destabilizare a României. Astfel, în timpul Conferinței de pace din 1919-1920 s-au agățat de ideea Conferinței danubiene, încercând să câștige de partea lor Parisul și Londra. Mai târziu s-au aliat cu naziștii, au participat la hăcuirea Cehoslovaciei, au ocupat Transilvania, prin Dictatul de la Viena, impus de Berlin și Roma, cu complicitate moscovită.

Când horthiștii au fost alungați din Ardeal, cu atâtea jertfe de sânge românesc, aceștia, peste noapte, au devenit subit mari comuniști, căutând să împartă România între Ungaria și sovietici. Sunt documente istorice.

Dar după 1947, speculând apetența Moscovei pentru dictonul "dezbină și stăpânește", ne-au impus înființarea Regiunii Autonome Maghiare în inima României, creație artificială, contra naturii, care azi se dorește a fi reînființată sub numele de Ținutul Secuiesc, a doua Nagorno-Karabah.

Nu putem uita purificarea etnică contra elementului românesc, expulzând, sub amenințarea aprinderii caselor, mașinilor, chiar a morții, 3.500 de familii din Harghita și Covasna, realizând creșterea procentului maghiar în zonă, lucruri ce suntem siguri că ar continua și în Ținutul Secuiesc.

Este condamnabil a susține și a pune în discuție o asemenea inepție, și, mai ales, prezentată de parlamentari din Parlamentul nostru.

Apare Declarația de la Budapesta care pretinde existența complementarității între Transilvania și Ungaria, apoi conceptul maghiar privind drepturile colective și autonomia, faimoasa Recomandare nr. 1.201 a Consiliului Europei. Avem de-a face pur și simplu cu o denaturare grosolană a politicilor comunitare.

De ce evoc aceste lucruri în fața dumneavoastră?

Pentru că ideile iredentiste, revanșarde au rămas o constantă a conștiinței naționale maghiare din ultimii 80 de ani, traduse în tentative politice de acaparare teritorială.

De asemenea, citez evenimentele recente înscrise în presă de la ședințele extremiștilor. Ziarul "Kronika" nr. 289 din 15 decembrie 2003, deci destul de recent, istoric prin problemă, scrie: "Autonomia trebuie realizată până în anul 2007.", motivația fiind că, dacă România intră în Uniunea Europeană, reglări de conturi teritoriale nu se mai pot face între două state integrate.

Recent, Tökés a afirmat că anul 2004 este anul declarării autonomiei Ținutului Secuiesc, lucru pe care l-a reafirmat și recent. Cât despre așa-zisul conflict între aripa radicală și moderați, este o problemă în care astăzi nu mai crede nimeni. (Discuții.)

Afirmația lui Voronin că România este ultimul stat imperialist din Europa nu-i aparține lui, fiind o teză din presa centrală maghiară din 1992, "Magyar Nemzet", din 10 iulie 1992, și "Erdélyi Magyarság", trimestrul III din 1992. (Discuții.)

O teză a Mariei Bárki, juristă austro-ungară spune: "Singura diferență dintre albanezii din Kosovo și maghiarii din Ardeal constă în aceea că cei din urmă nu știu să-și ceară drepturile cu arma în mână." Afirmație pe care Köver László, vicepreședinte FIDESZ sub președinția Orbán, o parafrazează: "Noi am luptat cu arme constituționale, dar cei care au luptat cu armele în mâini au ajuns la țelul urmărit în timp mai scurt. Constituirea C.N.M.T.-ului poate fi un început."

Așadar, doamnelor și domnilor colegi senatori, după cum vedeți, este un îndemn fățiș, iresponsabil și dement, în același timp, la lupta armată pentru atingerea revendicărilor minorității maghiare din România. Probabil că aceștia uită că noi am fost învingători de două ori la Budapesta. (Discuții.)

Toate cele de mai sus și altele demonstrează că acest grup de extremiști nu se liniștesc, dimpotrivă, ridică mereu probleme, inclusiv înaintarea unui proiect de Lege în Parlament privind autonomia Ținutului Secuiesc. (Rumoare, discuții.)

Aș dori să subliniez că apreciem unele strădanii ale U.D.M.R. în spiritul prieteniei, transparenței și respectului reciproc, dar acestea trebuie să combată mai ferm aceste situații.

Domnilor, aveți o intelectualitate bună, dar să nu uităm că ea s-a format în învățământul românesc, cu burse ale statului român, că mulți aveți demnități de stat, pe care mulți români ar dori să le aibă și nu le au, sau averi pe care noi nu le avem, situații care în Ungaria nu se regăsesc privind românii.

În consecință, nu înțeleg ce doriți, care este rațiunea că tânjiți după altă țară sau structuri de mult apuse. În opinia mea, este un paradox la care populația maghiară de rând, să știți, nu marșează. Eu cunosc limba maghiară perfect, trăiesc între maghiari și nu împărtășesc ideile pe care unii politicieni le proferează la scenă deschisă.

Întrucât, deja, problema este în discuția Consiliului Europei, autoritățile statului român, societatea civilă,

Ministerul Afacerilor Externe, prin ambasadele noastre, trebuie să deconspire intenția acestor extremiști care încearcă să tulbure bunele relații dintre noi și maghiari.

Să facem aceasta nu numai la Bruxelles, Strasbourg, dar și la Paris, la Berlin, la Londra, la Roma, la Madrid, la Budapesta și chiar peste ocean, și să nu ne sfiim să afirmăm că acțiunile acestora nu sunt doar contrare valorilor NATO și Uniunii Europene, ci și periculoasă sursă de instabilitate în zonă.

În consecință, propun respingerea proiectului, ca fiind antieuropean, antistatal, anticonstituțional, potrivnic ordinii juridice interne, legislației comunitare și dreptului internațional și chiar dușmănos, în Curtea de Casație și Justiție, iar Curtea de Casație și Justiție să-și facă datoria conform legii, pentru că nimeni nu este mai presus de lege și destabilizatorii trebuie să fie pedepsiți.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

Din sală:

Bravo!

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Mulțumesc, domnule senator.

 
Dumitru Badea

Invit la tribună pe domnul senator Dumitru Badea.

 

Domnul Dumitru Badea:

N-o să-mi depun demisia decât în momentul următor.

Aici am venit pentru că la un moment dat discutam cu colega mea de Senat, și domnul senator Pop de Popa avea o intervenție foarte interesantă, intervenție care nu trebuie minimalizată, și ea are loc în niște condiții care ne îngrijorează și care s-au mai întâmplat.

În decursul ultimelor luni au luat poziție de la acest microfon și membri ai grupului nostru parlamentar, și membri ai Grupului parlamentar P.S.D., și aceste poziții, până la urmă, nu și-au atins scopul. Văd că acțiunile acestea dezintegratoare continuă, însă aș vrea un singur lucru. Să spun... Și cu asta, asta este și ultima mea intervenție în Senatul României.

Atunci când noi luptam în Senat și, respectiv, în Camera Deputaților ca acel nenorocit de articol - nu știu care -, art. 128 din Constituție, să nu fie adoptat, în sensul că se făcea o discriminare destul de evidentă a etniei române în legătură cu folosirea limbii române și în administrație, și în justiție, câți dintre dumneavoastră, cei care acum afișați - și poate nu afișați, poate aveți aceste convingeri naționaliste - ați luat poziție și ați votat împotriva acelui articol?

Atât am avut de spus.

Din sală, din partea P.R.M.:

Statuia de la Arad! (Aplauze.)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumesc.

 
Csaba Sógor

Invit la tribună reprezentantul Grupului parlamentar U.D.M.R., domnul senator Sógor Csaba.

Aveți cuvântul, domnule senator!

 

Domnul Sógor Csaba:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Înainte de a da citire declarației mele politice, aș vrea să reflectez, în câteva cuvinte, antevorbitorului meu, distinsului meu coleg. În privința trecutului, aș dori să vă recomand o carte, cartea lui Lucian Boia, "Istorie și mit în conștiința românească".

În privința autonomiei, vreau să-l citez pe președintele țării, domnul Ion Iliescu, care a spus, citez: "Ceea ce este bun pentru Europa este bun și pentru noi." Am încheiat citatul.

Și acum vreau să dau citire unei scrisori a unei mame, Kozma Enöke, care s-a adresat Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

"Subsemnata Kozma Enöke, cu domiciliul în Miercurea-Ciuc, sunt mamă a trei fete minore. Prima fetiță am născut-o la vârsta de 20 de ani, ea fiind urmată de încă două fetițe. Mă adresez doamnei ministru cu cererea de a se asigura persoanei mele o soluție legală sau de a arăta, cel puțin, dacă este posibil, calea unei soluții pentru vacuumul legislativ al sistemului de protecție a femeii și al creșterii copiilor.

Cer recunoașterea anilor de creștere a copiilor, 1998-2004, prin acordarea carnetului de muncă pe statutul de mamă cu unică ocupație sau prin asigurarea unui certificat care să afirme acest drept și acest statut civil.

Motivez cererea mea cu următoarele. Deoarece după bacalaureat am fost aproape în fiecare an ori însărcinată, ori am născut, ori am alăptat și am îngrijit copii, nu am avut nici timpul necesar, nici posibilitatea de a mă angaja înaintea nașterilor, fapt pentru care nu am avut niciodată carnet de muncă sau un loc de muncă. Nu am reușit să mă angajez nici înaintea celorlalte copile, dar nu am nici posibilitatea continuării studiilor. Deci mă ocup cu creșterea și educarea celor 3 fete, 24 de ore din 24, ca mamă de familie, realizând o muncă extrem de solicitantă fizic, psihic și moral, spiritual. Nu am, practic, nici un statut civil legal.

Vă atrag atenția, prin această cerere, asupra faptului că legile noastre privind alocațiile de copii și ajutoarele de familie sunt concepute absolut anti-copil și anti-mamă, sistemul legal român fiind discriminatoriu, cu o logică de bază care nu ajută asumarea maternității și nașterea de copii, ci, dimpotrivă, este conceput cu singurul scop de a împiedica nașterea a mai mult de 3 copii în cadrul unei familii.

Suplimentul familial care include și alocația de stat pentru copii este acordat doar dacă familia depune cerere pentru ajutor social, familie în care venitul nu depășește 1,5 milioane lei pe membru de familie, fapt din care rezultă, în mod absurd, că o dată cu creșterea numărului de copii în întreținere șansele de a primi ajutor social și suplimentul de familie sunt proporțional reduse.

În plus, ajutorul ocazionat de naștere se acordă doar pentru primii 4 copii, pentru al cincilea, nu.

Ajutorul social și alocația suplimentară de familie au un criteriu de acordare pe bază de venit. Alocația pentru copii este considerată tot o sursă de venit. Statul se obligă pentru suplimentarea venitului total al familiei doar până la plafonul minimului garantat, indiferent de numărul copiilor. Sumele acordate astfel nu pot fi luate în seamă ca bază de venit pe lungă durată. De aceea, începând cu anul curent nu am solicitat ajutorul social." (Gălăgie în sală, discuții.)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Stimați colegi, vă adresez rugămintea să-l ascultăm pe domnul senator.

 
 

Domnul Sógor Csaba:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

"Așadar, acele mame care, datorită vârstei tinere, nu au lucrat înaintea nașterii și, în modul acesta, nu au plătit asigurarea socială timp de minimum 10 luni consecutiv, nu primesc nimic, absolut nimic.

Vă rog, regândiți situația noastră, dar, chiar dacă mă aflu într-o situație atât de dezavantajoasă, nu numai financiar și moral, ci și din punct de vedere al legilor civile, din cauza vacuumului legislativ, primind ajutorul de creștere pe baza dreptului subiectiv cu statut de părinte, aș dori să nasc cel puțin încă un copil. Cred în vocația de mamă și în familia cu mai mulți copii.

Vă rog să analizați în amănunt și cu răspundere civică situația mea și a mamelor aflate în aceeași situație, deoarece, fără regândirea legislației în materie, avem ca singură posibilitate doar avortul sau abandonarea copiilor.

Cu mulțumiri și respect pentru înțelegerea acordată, aștept răspunsul dumneavoastră, Kozma Enöke."

Vă mulțumesc.

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumesc, domnule senator.

 
Adrian Păunescu

Invit la tribună reprezentantul Grupului P.S.D., domnul senator Adrian Păunescu.

 

Domnul Adrian Păunescu:

Domnule președinte,

Sunt marcat de cuvintele grele de sensuri pe care le-a rostit aici doctorul Pop de Popa asupra stării de paciență grave a societății românești și a uneia dintre ariile ei cele mai profunde, cele mai semnificative, din Ardeal.

Sigur, n-am nevoie să-mi spună nimeni ce am de făcut, ce am de gândit în această chestiune, pentru că Dumnezeu mi-a dat, de mic, prin ascendența paternă, dragostea specială pentru ținuturile românești pătimite, pentru Ardeal și pentru Basarabia.

Și totuși, există momente, cum este acesta, în care parcă am auzit prima oară aceste adevăruri, rostite testamentar, dureros și, aș spera, cu titlul unui avertisment.

În cursul acestor ani de politică zilnică a Senatului, s-au făcut, fără îndoială, lucruri excepționale și s-au făcut lucruri obișnuite, așa cum s-au făcut și erori. Nu cred că este cuviincios ca între noi să ne strigăm erorile, pentru că imediat putem trece și noi la întrebări cu privire la schimbări de atitudine fundamentale ale unor partide, ale unor lideri, și nu cred că asta este problema importantă, ci important este ca, măcar în această ultimă jumătate de an de activitate senatorială pentru care am fost delegați de oameni, să găsim soluțiile cele mai corecte și să găsim căile cele mai bune de îndreptare a ceea ce s-a greșit. Și fără îndoială că s-a greșit la capitolul fermitate. S-a greșit la capitolul "politichie".

A trebuit să vină turul doi al alegerilor din localitățile patriei ca să revedem chipul hidos al celor ce știu, mai degrabă, să întoarcă armele decât să păstreze o relație corectă cu cei cu care se angajaseră într-un anumit sens al democrației. Și asta s-a petrecut, cu deosebire, în Ardeal, la Cluj, la Arad, la Bistrița, unde politica aceasta duplicitară, politica aceasta lipsită de loialitate, politica aceasta de punere a interesului, totdeauna, înaintea conștiinței, politica aceasta a pus pe cei care credeau că s-a petrecut miracolul și s-a petrecut schimbarea de conștiință a acelor lideri U.D.M.R., să vadă în ce fel s-au achitat udemeriștii de datoria de conștiință pe care și-o asumaseră. Mizerabil s-au achitat! Mizerabil! Urât!

Tablou înfricoșător al unei lumi care nu mai are nici o rușine! Poate face până la ora șase dimineața un troc, poate trece de la șase dimineața, ca să zic așa, prin alt troc, și nu totdeauna cuvântul respectiv înseamnă același lucru. O inadmisibilă jonglare cu criteriile, cu principiile, cu alianțele.

Am fost de-a lungul acestor ani total împotriva acestei alianțe care era, aici trebuie să întorc vorba domnului profesor, care era și ea contra naturii, pentru că nu poți să nu observi că, sub ochii tăi, chiar dacă îți închipui că domolești fiara, fiara lucrează contra interesului național.

Dar politichia a învins și rațiunea înaltă de stat, și lucrul acesta nu-l spun prima oară, politichia a învins bunul simț.

Vreau să vă spun că, în urmă cu câțiva ani, poate la începutul anilor '90, apărea o caricatură undeva, într-o publicație, sper că nu greșesc dacă spun că era "România Mare", erau niște fete cu picioare înalte și cu...

Din sală:

Sunt și acum!

 
 

Domnul Adrian Păunescu:

Cum? Sunt și acuma ce?

Din sală:

Fete cu picioare înalte!

 
 

Domnul Adrian Păunescu:

Nu. Caricatura respectivă a apărut atunci în presă.

Acuma nu trebuie să vă bateți dumneavoastră ca peremiști cu microfonul în piept că a apărut în 1990. A făcut-o cineva aia, nu dumneavoastră...

Dar iată care era caricatura. Era extraordinară!

Extraordinară! Și era profund semnificativă pentru acest fel prostituat de a face politică. Știți care era caricatura?!

Fetele astea cu picioarele înalte, cu puțini, foarte puțini chiloți, stăteau la un colț de stradă, pe un trotuar, și spuneau, cu răutate, desigur: "Noi suntem ude mereu (U.D.M.R.-u)." Asta era răutatea de acolo. Că fetele erau curve, erau ude mereu. Și aș vrea să le spun unora dintre liderii care au dispus această trădare că-și pot însuși această frază pentru felul, repet, lipsit de eleganță și de caracter în care au trădat. Pot să spună despre conștiințele dumnealor că sunt ude mereu.

Ei bine, sacrificiile care s-au făcut de partea celor care au condus în acești ani țara au fost mari. Unele sacrificii au fost plătite cu multă asprime în multe dintre județele Ardealului. Răspunsul la aceste concesii, care, încă o dată spun, nu trebuiau făcute, a fost această trădare.

Pe fondul acestei mici trădări, înlăuntrul granițelor se întâmplă lucruri pe care ar trebui să le observăm și, într-adevăr, să le condamnăm cu mai mare vehemență.

Iată, în ziua de 10 iunie, la Oradea, sub președinția episcopului Tökés, șapte organizații ale minorităților maghiare din cinci țări, România, Croația, Slovenia, Ucraina și Serbia și Muntenegru, au înființat un Consiliu de Autonomie al Maghiarilor din bazinul Carpatic.

Dumnealor au început să se ocupe de Bazinul carpatic.

Europa este mică pentru furia lor revanșardă, pentru sălbatica lor poftă de a destabiliza. E mică rău. Bazinul carpatic rămâne un fel de poligon de încercări pentru această nepotolită și, din păcate, neplătită suficient de către forțele istoriei, dorință de a sparge, dorință de a reformula hărți. Ce poate să însemne Consiliul de Autonomie al Maghiarilor din Bazinul Carpatic?! Cu corp și reprezentanță diplomatice! Și ce bazin? Citat: "Comunitățile autohtone maghiare care doresc să-și păstreze identitatea lor națională și să rămână pe pământul natal prin organizațiile reprezentative formate prin mijloacele democrației directe și indirecte își afirmă din nou voința la autonomie teritorială personală, la statutul special al autorităților publice locale în care comunitatea maghiară este în majoritate", se spune în convenția de colaborare încheiată de organizațiile componente ale acestui Consiliu de Autonomie al Maghiarilor din Bazinul Carpatic. "Noul organism își propune să reprezinte interesele comunităților maghiare față de instituții internaționale, precum Parlamentul European". Țările nu mai sunt bune, parlamentele țărilor s-au ofilit, guvernele sunt puse la colț, funcționează Consiliul de Autonomie al Maghiarilor din Bazinul Carpatic. O provocare mai nerușinată nu se putea.

Aceste instituții, Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a O.S.C.E., O.N.U. trebuie să aibă relații directe cu Bazinul. Pentru realizarea scopurilor propuse, CNABC, adică respectivul Consiliu de Bazin, a decis înființarea unei direcții executive care va funcționa, a unui colectiv diplomatic de lucru, format din foști diplomați, precum și a unei reprezentanțe la Bruxelles. Este, încă o dată, inadmisibil, ce se întâmplă și încă o dată inadmisibil că nu reacționăm. Lipsa de reacție favorizează și nu potolește focul pe care vor să-l aprindă, incendiul pe care vor să-l dăruiască bazinului carpatic.

Eu aș vrea să le spun, printr-un joc de cuvinte, că s-au mai văzut, din păcate, nenorociri la nivel de bazin.

Și să aibă grijă. Pentru că pedeapsa poate fi cumplită atunci când popoarele vor putea ridica ochii din situația în care se găsesc zilnic și vor putea reacționa la aceste provocări ordinare. Aceste provocări pe care nu am avut puterea să le vedem, pentru că ne-am ocupat de propriile noastre bătălii de acasă.

Doamnelor și domnilor,

Nu sunt de acord cu ceea ce s-a spus aici despre Partidul Social Democrat, că este partidul în care nimeni nu se dovedește capabil să pună degetul pe rană. Poate nimeni nu a avut, deocamdată, puterea să vindece anumite răni. Și la nivelul fiecărui partid există destule răni pe care fiecare ar trebui să aibă grijă să le trateze la nivelul partidului său, și nu să se ocupe de punerea degetului pe rana din alt partid.

Eu cred că una dintre chestiunile cele mai interesante a fost cea pe care am auzit-o, ca răspuns al domnului Eckstein la întrebarea: "Bine, dar de ce ați trecut de la, mă rog, alianța cu P.S.D. la alianța cu ceilalți?!" Păi, și a zis: "Dumneavoastră nu ați văzut ce voturi puține ați obținut la Cluj?!" Dânsul uită că am obținut voturi puține chiar din cauza alianței cu partidul său și că noi am făcut erori bazându-ne pe participarea maghiară la votul în al doilea tur de scrutin, ceea ce s-a dovedit a fi o himeră.

Dar, în fine, răspunsul acesta merită o atenție specială în cartea recordurilor, în materie de cinism: să acuzi pe cineva de ceva ce i se întâmplă datorită ție.

O bucurie, totuși, în aceste zile grele: atitudinea americană exprimată de secretarul american al apărării,

Donald Rumsfeld, la Chișinău, cu privire la retragerea armatei rusești din zona transnistreană. Este un răspuns pe care îl așteptăm de multă vreme și poate că un prim fapt revelator cu privire la ceea ce înseamnă apartenența reală la NATO. Ce înseamnă din punct de vedere pozitiv, pentru că negativ am observat și observăm în fiecare zi ce înseamnă.

Și în acest context, sigur, un fapt pozitiv este acela că președintele Voronin al Republicii Moldova a anunțat că nu vine la Putna. Mai bine așa. Ar fi fost greu de suportat o prezență cum e aceea a lui Voronin, care se dovedește din ce în ce mai străin de interesul național al Chișinăului.

Sunt, la acest capitol, de spus câteva cuvinte în sprijinul Conferinței juridice internaționale organizate de Asociația Internațională a Juriștilor Democrați de la Bruxelles și având statut consultativ pe lângă O.N.U. cu privire la rezoluția prin care se solicită punerea de îndată în libertate a patrioților români Andrei Ivanțoc și Tudor Petrov, deținuți în mod abuziv de 12 ani de autoritățile secesioniste ale așa-zisei republici nistrene. Arestarea, condamnarea de către un tribunal ilegitim și deținerea celor doi cetățeni ai Republicii Moldova de către autoritățile de la Tiraspol reprezintă infracțiuni de răpire și sechestrare. Așa se spune în rezoluție. Ceea ce nu se spune în rezoluție este că toate acestea se petrec cu sprijinul neîngrădit al Chișinăului și că la Chișinău sunt forțe a căror voință converge cu voința celor ce, la Tiraspol, îi țin înlănțuiți pe frații lui Ilie Ilașcu de 12 ani.

O chestiune urgentă asupra căreia rog prezidiul să-mi lase timp să exprim câteva gânduri. Un grup de profesori de biologie ni se adresează, trăgând un semnal de alarmă cu privire la ceea ce numesc ei desființarea orelor de anatomie, fiziologie și igiena omului de la clasele superioare din colegiile și liceele cu profil tehnologic, în care învață mai mult de jumătate din elevii acestei țări. Situația apare de neînțeles, cu atât mai mult cu cât comisia pentru curriculum se angaja să se introducă o nouă disciplină, "Educația pentru sănătate", promisiune neonorată până în prezent. Numărul de ore în care se studiază biologia în România este mult mai mic decât cel din statele europene. Eu cred că nu trebuie să facem economie la igienă și la sănătate, ci să facem economie la prostie și obtuzitate.

Și încă o dată reafirm, e a treia oară când afirm, deci, încă o dată reafirm credința mea că nu e fapt mai urât de la țară la țară, nu e fapt mai urât de la partid la partid și de la om la om decât întoarcerea brutală și bruscă a armelor. Este un fapt fără morală, este un fapt fără rușine, este un fapt care pune în gardă pe toți cei care văd ce se întâmplă cu privire la condiția decăzută a omului. O condiție pe care numai o jertfă ar putea să o salveze, în perspectivă. (Aplauze.)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumesc, domnule senator.

 
George Mihail Pruteanu

Îl invit la tribună pe domnul senator George Pruteanu.

Aveți cuvântul, domnule senator!

 

Domnul George Mihail Pruteanu:

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Stimate colege și stimați colegi,

Cuvântarea domnului senator Ioan Pop de Popa a fost pentru mine un moment excepțional al activității noastre parlamentare. O cuvântare rostită cu o franchețe liminară. Am simțit asta, poate mă înșel eu. Este o impresie ceea ce vă comunic. A simțit-o, într-un fel, și antevorbitorul Adrian Păunescu.

Cu o limpiditate, cu o luciditate de om care, prin înțelepciunea la care a ajuns și prin seninătatea vârstei, parcă nu ar avea nimic de pierdut și simte nevoia să spună adevărul, oricât de dureros, oricât de necorect politic, "până la capăt".

Nu sunt lucruri noi cele spuse de doctorul Pop de Popa, atât de grav, atât de răscolitor aici. Le-a spus de mai multe ori și Adrian Păunescu, le-a spus și liderul P.R.M. Corneliu Vadim Tudor, le-a spus mai înainte într-un scurt exordiu și domnul Badea, le-am spus și eu la vremea potrivită.

Vreau să evoc, cu toată modestia, momentul de prin 1997, când într-una din băncile de acolo stătea un domn, Csapó Jozsef, care purta papion, un om de altfel foarte distins și foarte manierat și care venise cu propunerea unei autonomii sub forma unui fel de guvernorat, încât mi-am permis apoi sarcasmul să spun dacă deja e încercuit cu sârmă ghimpată... După ce și-a ținut cuvântarea, l-am întrebat cu un sarcasm academic, colegial dacă deja a fost încercuită zona și de unde se procură pașapoartele, pentru că Domnia sa prevedea cam ceea ce prevăd și aceste intenții actuale pe care, pe drept cuvânt, le-a considerat catastrofale, periculoase pentru siguranța națională, domnul Pop de Popa...

Prevedea existența unei poliții, a unui imn propriu și așa mai departe.

Toate acestea sunt lucruri care clocesc în continuare în mintea extremiștilor U.D.M.R. și rău a făcut partidul de guvernământ că a alimentat printr-o cârdășie, uneori murdară, aceste intenții ticăloase. A fost o politică de ceea ce s-a numit în perioada interbelică așa-numitul conciliatorism, de pași mici, lăsați să se producă cu gândul că nu e nici o catastrofă, dar sufletește, pentru sufletul acestei nații, este.

Monumentul de la Arad este o rușine a guvernării P.S.D. Nu o spun cu venin, nu o spun cu vreo răutate, mulți colegi de-acolo îmi sunt oameni dragi și simpatici și sunt oameni pe picioarele lor și cu fruntea sus, dar a fost o rușine să se planteze în România un monument pe care liberalii îl scoseseră cu zeci de ani în urmă și care este un monument al unor ucigași de români.

Aceasta se datorează cârdășiei murdare și conciliatorismului cu extremismul acestei organizații care nici partid nu este.

Țin minte că îi spusesem atunci, cu un patetism poate nepotrivit, de la această tribună, eram și eu un începător între ale parlamentarismului: "Domnule Markó Béla...", uite că nu mai este în sală, "...în venele dumneavoastră, curge...", spuneam eu, cu metafora aceea, puțin riscată, "...tot sânge roș, galben, albastru, ca și al nostru, pentru că sunteți parlamentar al României, nu al Budapestei, nu al Ungariei. Această țară v-a adus la acest rang înalt, dacă-l simți ca atare." Domnia sa nu a vrut să fie sensibil la metafora mea, m-a acuzat apoi, sigur, în polemici din acestea politice, de rasism și alte bazaconii care nu-mi fuseseră în intenție. Era o metaforă prin care voiam să-i arăt solidaritatea mea națională, de compatriot, întru aceeași idee: o Românie europeană, civilizată și într-o armonie a etniilor.

Vreau, deci, să închei, aducând încă o dată omagiu acestui discurs, cu adevărat parlamentar, pe care l-a rostit aici senatorul P.S.D. Ioan Pop de Popa, să-mi exprim, prin cele ce am spus, adeziunea deplină pe care mi-am manifestat-o, într-un fel, mai scurt după ce l-a rostit și să spun cu toată franchețea că dacă rămânem numai la nivelul vorbelor în fața acestor două butonașe negre și nu curmăm prin acțiuni de tip coercitiv, legale, aceste ticăloșii nu o să avem decât de regretat. Pentru că acolo, în zona purulentă a U.D.M.R.-ului, clocesc intenții care nu sunt deloc întru binele României.

Vă mulțumesc pentru atenție.

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Și eu vă mulțumesc.

Stimați colegi,

Practic, ultima intervenție la declarații politice pentru ziua de astăzi a fost aceea a domnului senator George Pruteanu.

 
   

Adresa postala: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, Bucuresti vineri, 22 octombrie 2021, 3:31
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111
E-mail: webmaster@cdep.ro